Sigur mai știi aceea toamnă
Și seara când ne-am întâlnit,
Când am simțit pe viu ce-nseamnă
Ce-i ”a iubi” și ce-i ”iubit”...

Când ai uitat și de durere,
De tot calvarul ce-ai trecut –
Când mă priveai, primeai putere
Să poți porni-n necunoscut...

Am fost în starea cea umilă –
În cârpe învelit-am fost...
Iar ție, mamă, ți-a fost milă –
Pe toți i-ai fi luat la rost...

În haine cârpele-ai schimbat –
Mereu mi-ai dat ce-a fost mai bun –
E greu în vers de încercat
Recunoștința să mi-o pun...

E greu... când tu ai rupt din tine –
Și somn și lacrimi și dorințe... –
Și tot să-mi fie mie bine –
Tu m-ai crescut prin suferințe...

Ca îngerul la căpătâi,
Tu, mamă, somnul îmi vegheai...
Puteai o noapte să rămâi –
Cum oboseala nu simțeai... ?

Nisipul ochilor... și-n spate
Povara grijilor ce-ai dus... ?
Și-ai mers, mămico, mai departe –
Iubirea te purta mai sus... !

Cât a muncit aceea mână...
Cât a umblat acel picior...
Și gura care tot îngână
Cântări cu drag pentru odor...

Azi amintirile sunt stele
Ce-așa gingașe strălucesc
Pe cerul frăgeziei mele... –
Privind la el, să nu zâmbesc... ?

Dar steaua cea mai minunată
E despre Domnul vieții mele –
Cântările de altădată,
Din casa sorei bătrânele...

”Cu Isus vreau să stau de vorbă”
Și ”L-am găsit lâng-o fântână”... –
Chiar tot de-mi zboară încotrovă,
Pe veci în piept o să-mi rămână... !


Și-n ziua grea a despărțirii,
Când lângă mine n-ai mai fi,
Chemând ecoul amintirii,
Iar glasul tău voi auzi...

Și voi tânji la revedere...
Și fluvii vor țâșni șuvoi,
Strigând la Domnul cu putere
Să mi te deie înapoi... !

Și poate-nduioșat de mine,
Va reveni din cerul sfânt,
Să soarbă fluviul de suspine,
Să cheme sfinții din mormânt... !

Vom fi cu Mielul scump la masă...
Și, în sfârșit, o să stai jos... –
Cum lacrimile să nu iasă,
Gândind ceva așa frumos... ?


Dar haide să zâmbim mai bine,
Că tu mă ai și eu te am...
Când este Dumnezeu în tine,
Privirea ta îmi e balsam...

Mă iartă, mamă, pentru toate... –
Mă mir și eu câte-am făcut! –
Copil cuminte nu se poate,
Băbuță cu aspect plăcut...

Și pentru opera de artă
Pe zidul proaspăt văruit
Mă iartă, mama mea, mă iartă... –
Atunci când ierți, ești liniștit...

E-o datorie creștinească!
Când încercam să spăl și eu
Și îți făceam covorul fleașcă,
Voiam să nu-ți mai fie greu!

Pe frățiorul meu mai mic,
De legănat, l-am lăgănat...
Vezi, mamă? N-a pățit nimic!
Azi știi – Degeaba te-ai speriat...

Dacă m-ai pune înc-o dată,
L-aș lăgăna mult mai ușor...
Și tu n-ai mai veni speriată
Ca să-l culegi de pe covor...

Privind la vremi ce galopară,
Cât ți-am greșit... Cât îți greșesc...
Dar simt să-ți spun – A câta oară? –
Esti mama mea și te iubesc... !


Privind și părul ce-ți albește,
Și te demască prea ușor,
Curiozitatea-n mine crește –
Ești, oare, ÎNGER PĂZITOR... ?

Amin.